“Femeia este al cincilea anotimp în care natura se odihneşte amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii. ” (Grigore Vieru)

Artistul îşi rezervă dreptul de a-şi construi o realitate care să corespundă propriilor dorinţe. De exemplu, îşi poate imagina un al cincilea anotimp, sub forma unui climat rar şi subiectiv, nesupus capriciilor vremii sau mişcării astrelor.

Acesta este nucleul ce guvernează universul semantic al unui nou anotimp muzical a cărui premieră a avut  loc în primăvara lui 2011. În aceeaşi tălmacire muzicală inconfundabilă purtând semnătura maestrului Tudor Gheorghe şi în viziunea orchestrală a lui Marius Hristescu, ineditul spectacol a rămas fidel traiectoriei afirmate în seria de succes a Anotimpurilor Poeziei Româneşti, imaginea sonoră păstrând accentele inconfundabile oferite de contururile vocal-simfonice.

Gestul lui Tudor Gheorghe de a sonda (în premieră), terenul muzicii uşoare a Bucureştiului interbelic, a părut la început bizar.

La fel de neaşteptată a fost şi pentru Marius Hristescu sarcina de a orchestra aceste refrenele dragi ale trecutului. Şi iată-l pe Tudor Gheorghe continuându-şi neobosit misiunea artistică, partea a treia venind ca o completare necesară.

În mod evident pentru orice iubitor al muzicii uşoare interbelice, artiştii ce şi-au pus amprenta asupra acelor vremuri, au fost Zavaidoc şi Moscopol. Astfel că, nu întâmplător, muzica şi personalitatea acestor două nume de legendă a fost  punctul de plecare al celui de-al treilea proiect dedicat muzicii uşoare româneşti.

Spectacolul s-ar fi putut intitula chiar aşa – de la Zavaidoc la Moscopol; titlul ales are însă personalitate şi mister – Cavalerii felinarelor târzii.  De la sonoritaţile necizelate ale periferiilor, la rafinamentul grasseiat al domnului Moscopol. Nu lipsesc nici elementele inedite precum adevăratele săgeţi spirituale pe care domnul Moscopol, aflat în America, le trimitea conducătorilor Republicii Populare Române. În acorduri muzicale, bineînţeles.

Mie-mi pasă!, albumul aşezat de Tudor Gheorghe sub semnul Revoluţiei din decembrie ’89 a constituit punctul de plecare al unui nou concept orchestral realizat de Marius Hristescu.

Modalitatea de tratare instrumentală a urmat calea “anotimpurilor simfonice”. Tehnicile de orchestraţie, rod al acumulărilor fireşti, au atras atenţia prin diversitatea şi curajul contrastelor. De această dată tonul general a fost mai energic şi mai spectaculos. Rezultatul, o veritabilă “alchimie muzicală” cu accente de rock-simfonic, a avut rolul să pună în valoare conţinutul ideatic al versurilor-manifest semnate de Tudor Gheorghe.

Un aspect inedit al materializării orchestrale l-au constituit elementele din zona rock – sfera timbrală a fost augmentată şi îmbogăţită cu o serie de instrumente specifice genului. Pentru prima dată au apărut în ecuaţie chitara electrică, chitara bas şi o secţie ritmică în formulă completă. Pe de altă parte, necesitatea obţinerii unor sonorităţi ample a dus la supradimensionarea orchestrei şi la folosirea strategică a corului ce a devenit personaj principal, intervenţiile sale dovedindu-se esenţiale în desfăşurarea dramatică a spectacolului.

Aşteptarea febrilă a primului spectacol dedicat muzicii uşoare a Bucureştiului interbelic a fost întrecută doar de succesul a ceea ce avea sa fie cel mai bine primit turneu naţional al artistului.

Continuarea a venit în mod firesc – Parfumele nebunelor dorinti s-au insinuat în conştiinţa publicului fidel, având un rol determinant în recreerea atmosferei boeme a perioadei de glorie a muzicii usoare româneşti. Marius Hristescu a găsit modalităţile de expresie potrivite, continuând demersul artistic de a contura timbral un univers cu o personalitate distinctă.

Misiunea delicată de a recreea o epoca fabuloasa, plină de straluciri, i-a revenit unei orchestre de estradă, cu specificul şi rigorile ei. În centrul atenţiei a rămas muzica aceloraşi trubaduri extraordinari: Titi Botez, Jean Moscopol, Zavaidoc sau Dorel Liveanu.

Un veritabil tablou al Bucureştiului interbelic aflat sub semnul graţiei în exprimare şi a efervescenţei artistice. Un spectacol complex, divers, bine gândit, cu accente de culoare şi momente inedite în care şi-au găsit locul refrenele celebre ale vremii (Iubesc femeia, Dă-mi guriţa, Adio doamnă!, Ionel, Ionelule).

În tot acest demers de reconstituire a unui timp artistic trecut, Tudor Gheorghe este ajutat de 12 instrumentişti profesionişti, o mini-orchestră variată timbral (instrumente de suflat, pian, percuţie, coarde) concepută de acelaşi colaborator al maestrului, compozitorul şi dirijorul Marius Hristescu. Orchestraţiile sale, ca de altfel şi prestaţia instrumentiştilor au convins, mai ales pentru că nu s-a dorit cosmetizarea cu orice preţ, ci, dimpotrivă, uneori i-a fost pusă surdină. Aceste mici bijuterii sunt atât de bine formulate încât ar fi fost o impietate să le transforme, scăzându-le astfel valoarea.

Nu putem avea un prezent artistic fără a ne recupera trecutul. Calvarul unei inime pribegipoate avea un corespondent în penuria de creaţie din muzica uşoară românească. Iată un posibil leac într-un spectacol cu valoare de document ce scoate la lumină surse de inspiraţie nemijlocită.

Dificil de încadrat în tiparele convenţionale, albumul de faţă completează în mod inspirat personalitatea creatoare a lui Tudor Gheorghe şi răspunde nevoii acute a artistului de a întregi/completa imaginea literaturii române.

Filtrul sensibilităţii sale a ales de această dată poezia deţinuţilor politici pe care o restituie marelui public cu ajutorul unor sonorităţi dominate de filonul bizantin. Astfel se explică opţiunea lui Marius Hristescu pentru un acompaniament exclusiv vocal (şase voci bărbăteşti alese în urma unui minuţios proces de selecţie), alegere care respectă tradiţia non-instrumentală a creaţiei creştine ortodoxe.

Nu este vorba de o retrăire a unor suferinţe îndurate ci de exerciţiul unei evadări în lumea imaginaţiei pentru că poezia are puterea de a elibera sufletul uman. Versurile celor condamnaţi la întuneric îşi găsesc drumul către divinitate, călăuzite fiind de lumina mântuitoare a adevăratei credinţe.

Vara poeziei şi a cântecului a încheiat, în 2005, ciclul Anotimpurilor Poeziei Româneşti.

Departe de a fi statică şi dominată de sonorităţi „topite” de un soare torid, Vara lui Tudor Gheorghe este o simfonie a câmpului presărat cu flori de grâu sub semnul dragostei „ce arde-n macii din coline”. Modalitatea de orchestraţie apare, în mod firesc, ca o sinteză a stilului deja conturat în anotimpurile anterioare. Formula scenică aleasă poate fi considerată clasică – orchestră simfonică şi cor. Dar, ca şi în cazurile precedente, şi acest anotimp are personalitatea sa distinctă. Păstrează din Primăvara şi Toamna principiul împărţirii în piese de sine-stătătoare şi împrumută din Iarna diversitatea mijloacelor orchestrale.

Un element inedit al acestui spectacol îl constituie prezenţa versului eminescian. Fidel declaraţiei de a nu scrie muzică pe versurile „Eminescului”,  pentru prima dată, Tudor Gheorghe găseşte de cuviinţă să cânte piesa Sara pe deal scrisă de Vasile Popovici, bineînţeles într-o nouă viziune orchestrală semnată de Marius Hristescu.

“Iarna Simfonic” ne vorbeşte despre adâncimea seninătăţii; marea poezie îmbinată cu lirica populară din colinde rezonează  în nuanţe unice, surprinzătoare, cu o mare putere de sugestie. Atmosfera generală a spectacolului este îmbogăţită prin unele accente de gravitate, şi asta pentru că sărbătorile de iarnă nu sunt întotdeauna o invitaţie la fericire. Nu este trecut sub tăcere Crăciunul exilului şi sunt prezente poeziile scrise în umbra deznădejdii.

Faţă de proiectele simfonice anterioare, de această dată conţinutul muzical a suferit unele modificări structurale. Ne aflăm în faţa unei suite simfonice în cinci părţi în care au fost integrate organic, pe lângă poemele de iarnă, motive melodice din sfera colindelor tradiţionale.

Demersul general este unul special, (diferit de cel din Primăvara sau Toamna Simfonic), pentru că muzica sărbătorilor de iarnă reprezintă, în primul rând, o cale de a accede la divin. Acest spectacol ne oferă  un „ceva” tămăduitor în care să credem. Iar acest „ceva” se întrupează în muzică şi poezie, al căror univers devine el însuşi o religie, o eternitate pură şi purificatoare

Între răsuri şi trandafiri se ascund frumuseţi nebănuite. Iată-le descoperite şi aduse în lumina rampei, după ani de căutare, de Tudor Gheorghe şi înveşmântate orchestral de Marius Hristescu.

Sonorităţile străvechi cu inflexiunile lor modale ce îşi au rădăcina în muzica de curte culeasă de Anton Pann şi-au găsit locul în acest spectacol inedit ce aduce pe scenă, pe lângă orchestră şi cor, un autentic taraf tradiţional. O adevărată premieră în peisajul muzical românesc.

Între frumuseţea sălbatică a răsurilor şi eleganţa trandafirilor Tudor Gheorghe nu a fost nevoit să aleagă. Iar Marius Hristescu a reuşit sa găsească echilibrul timbral perfect.  Sub semnul completării reciproce, eleganţa simfonică şi vigoarea instrumentelor populare îşi găsesc punctele comune într-o simbioză perfectă. Iar rezultatul, departe de a fi artificial, răscoleşte şi deschide perspective nebănuite.

“Toamna Simfonic”, proiectul muzical al anului 2001, a venit să confirme şi să continue succesul conceptului simfonic ce a stat la baza Anotimpurilor Poeziei Româneşti.

Universul sonor al spectacolului este acela al unui anotimp oniric în care viaţa materiei continuă într-un ritm încetinit. Contrastul oferit de ritmul energic al unui tango sau, dimpotrivă, sublinierea lirismului prin intervenţii intrumentale complementare, completează imaginea unui tablou unitar dominat de aerul tomnatic.

Simfonismul este unul firesc, neagresiv iar maniera idedită de tratare a elementului folcloric, comunică o stare cu totul aparte, cu parfum de toamnă românească.

„Primăvara” lui Tudor Gheorghe este unul dintre cele mai pasionante fenomene ale timpului nostru muzical.

Prima colaborare cu orchestratorul şi dirijorul Marius Hristescu a bulversat piaţa muzicală românească, succesul fiind neaşteptat şi unanim (a obţinut titlul de Cel Mai Bun Album Simfonic al Anului la Premiile Industriei Muzicale Româneşti).

Bogat în experienţe extreme, mergând de la explorarea unor dimensiuni simfonice nebănuite, până la cercetarea neistovită a sonorităţilor inconfundabile, specifice stilului unic al lui Tudor Gheorghe,  spectacolul este greu de caracterizat şi de încadrat în tipare fixe, probabil acesta fiind şi unul dintre motivele succesului fulminant.

 „Stai şi te întrebi (scria N. Barbu), după un asemenea spectacol – E teatru? E recital folcloric sau de poezie cultă? Da, este din toate câte ceva, şi mai mult, toate acestea toate la un loc. Tudor Gheorghe e un artist care, deocamdată, nu încape într-o definiţie”.