Gestul lui Tudor Gheorghe de a sonda (în premieră), terenul muzicii uşoare a Bucureştiului interbelic, a părut la început bizar.

La fel de neaşteptată a fost şi pentru Marius Hristescu sarcina de a orchestra aceste refrenele dragi ale trecutului. Şi iată-l pe Tudor Gheorghe continuându-şi neobosit misiunea artistică, partea a treia venind ca o completare necesară.

În mod evident pentru orice iubitor al muzicii uşoare interbelice, artiştii ce şi-au pus amprenta asupra acelor vremuri, au fost Zavaidoc şi Moscopol. Astfel că, nu întâmplător, muzica şi personalitatea acestor două nume de legendă a fost  punctul de plecare al celui de-al treilea proiect dedicat muzicii uşoare româneşti.

Spectacolul s-ar fi putut intitula chiar aşa – de la Zavaidoc la Moscopol; titlul ales are însă personalitate şi mister – Cavalerii felinarelor târzii.  De la sonoritaţile necizelate ale periferiilor, la rafinamentul grasseiat al domnului Moscopol. Nu lipsesc nici elementele inedite precum adevăratele săgeţi spirituale pe care domnul Moscopol, aflat în America, le trimitea conducătorilor Republicii Populare Române. În acorduri muzicale, bineînţeles.

Mie-mi pasă!, albumul aşezat de Tudor Gheorghe sub semnul Revoluţiei din decembrie ’89 a constituit punctul de plecare al unui nou concept orchestral realizat de Marius Hristescu.

Modalitatea de tratare instrumentală a urmat calea “anotimpurilor simfonice”. Tehnicile de orchestraţie, rod al acumulărilor fireşti, au atras atenţia prin diversitatea şi curajul contrastelor. De această dată tonul general a fost mai energic şi mai spectaculos. Rezultatul, o veritabilă “alchimie muzicală” cu accente de rock-simfonic, a avut rolul să pună în valoare conţinutul ideatic al versurilor-manifest semnate de Tudor Gheorghe.

Un aspect inedit al materializării orchestrale l-au constituit elementele din zona rock – sfera timbrală a fost augmentată şi îmbogăţită cu o serie de instrumente specifice genului. Pentru prima dată au apărut în ecuaţie chitara electrică, chitara bas şi o secţie ritmică în formulă completă. Pe de altă parte, necesitatea obţinerii unor sonorităţi ample a dus la supradimensionarea orchestrei şi la folosirea strategică a corului ce a devenit personaj principal, intervenţiile sale dovedindu-se esenţiale în desfăşurarea dramatică a spectacolului.