Dificil de încadrat în tiparele convenţionale, albumul de faţă completează în mod inspirat personalitatea creatoare a lui Tudor Gheorghe şi răspunde nevoii acute a artistului de a întregi/completa imaginea literaturii române.

Filtrul sensibilităţii sale a ales de această dată poezia deţinuţilor politici pe care o restituie marelui public cu ajutorul unor sonorităţi dominate de filonul bizantin. Astfel se explică opţiunea lui Marius Hristescu pentru un acompaniament exclusiv vocal (şase voci bărbăteşti alese în urma unui minuţios proces de selecţie), alegere care respectă tradiţia non-instrumentală a creaţiei creştine ortodoxe.

Nu este vorba de o retrăire a unor suferinţe îndurate ci de exerciţiul unei evadări în lumea imaginaţiei pentru că poezia are puterea de a elibera sufletul uman. Versurile celor condamnaţi la întuneric îşi găsesc drumul către divinitate, călăuzite fiind de lumina mântuitoare a adevăratei credinţe.

Vara poeziei şi a cântecului a încheiat, în 2005, ciclul Anotimpurilor Poeziei Româneşti.

Departe de a fi statică şi dominată de sonorităţi „topite” de un soare torid, Vara lui Tudor Gheorghe este o simfonie a câmpului presărat cu flori de grâu sub semnul dragostei „ce arde-n macii din coline”. Modalitatea de orchestraţie apare, în mod firesc, ca o sinteză a stilului deja conturat în anotimpurile anterioare. Formula scenică aleasă poate fi considerată clasică – orchestră simfonică şi cor. Dar, ca şi în cazurile precedente, şi acest anotimp are personalitatea sa distinctă. Păstrează din Primăvara şi Toamna principiul împărţirii în piese de sine-stătătoare şi împrumută din Iarna diversitatea mijloacelor orchestrale.

Un element inedit al acestui spectacol îl constituie prezenţa versului eminescian. Fidel declaraţiei de a nu scrie muzică pe versurile „Eminescului”,  pentru prima dată, Tudor Gheorghe găseşte de cuviinţă să cânte piesa Sara pe deal scrisă de Vasile Popovici, bineînţeles într-o nouă viziune orchestrală semnată de Marius Hristescu.

“Iarna Simfonic” ne vorbeşte despre adâncimea seninătăţii; marea poezie îmbinată cu lirica populară din colinde rezonează  în nuanţe unice, surprinzătoare, cu o mare putere de sugestie. Atmosfera generală a spectacolului este îmbogăţită prin unele accente de gravitate, şi asta pentru că sărbătorile de iarnă nu sunt întotdeauna o invitaţie la fericire. Nu este trecut sub tăcere Crăciunul exilului şi sunt prezente poeziile scrise în umbra deznădejdii.

Faţă de proiectele simfonice anterioare, de această dată conţinutul muzical a suferit unele modificări structurale. Ne aflăm în faţa unei suite simfonice în cinci părţi în care au fost integrate organic, pe lângă poemele de iarnă, motive melodice din sfera colindelor tradiţionale.

Demersul general este unul special, (diferit de cel din Primăvara sau Toamna Simfonic), pentru că muzica sărbătorilor de iarnă reprezintă, în primul rând, o cale de a accede la divin. Acest spectacol ne oferă  un „ceva” tămăduitor în care să credem. Iar acest „ceva” se întrupează în muzică şi poezie, al căror univers devine el însuşi o religie, o eternitate pură şi purificatoare

Între răsuri şi trandafiri se ascund frumuseţi nebănuite. Iată-le descoperite şi aduse în lumina rampei, după ani de căutare, de Tudor Gheorghe şi înveşmântate orchestral de Marius Hristescu.

Sonorităţile străvechi cu inflexiunile lor modale ce îşi au rădăcina în muzica de curte culeasă de Anton Pann şi-au găsit locul în acest spectacol inedit ce aduce pe scenă, pe lângă orchestră şi cor, un autentic taraf tradiţional. O adevărată premieră în peisajul muzical românesc.

Între frumuseţea sălbatică a răsurilor şi eleganţa trandafirilor Tudor Gheorghe nu a fost nevoit să aleagă. Iar Marius Hristescu a reuşit sa găsească echilibrul timbral perfect.  Sub semnul completării reciproce, eleganţa simfonică şi vigoarea instrumentelor populare îşi găsesc punctele comune într-o simbioză perfectă. Iar rezultatul, departe de a fi artificial, răscoleşte şi deschide perspective nebănuite.

“Toamna Simfonic”, proiectul muzical al anului 2001, a venit să confirme şi să continue succesul conceptului simfonic ce a stat la baza Anotimpurilor Poeziei Româneşti.

Universul sonor al spectacolului este acela al unui anotimp oniric în care viaţa materiei continuă într-un ritm încetinit. Contrastul oferit de ritmul energic al unui tango sau, dimpotrivă, sublinierea lirismului prin intervenţii intrumentale complementare, completează imaginea unui tablou unitar dominat de aerul tomnatic.

Simfonismul este unul firesc, neagresiv iar maniera idedită de tratare a elementului folcloric, comunică o stare cu totul aparte, cu parfum de toamnă românească.

„Primăvara” lui Tudor Gheorghe este unul dintre cele mai pasionante fenomene ale timpului nostru muzical.

Prima colaborare cu orchestratorul şi dirijorul Marius Hristescu a bulversat piaţa muzicală românească, succesul fiind neaşteptat şi unanim (a obţinut titlul de Cel Mai Bun Album Simfonic al Anului la Premiile Industriei Muzicale Româneşti).

Bogat în experienţe extreme, mergând de la explorarea unor dimensiuni simfonice nebănuite, până la cercetarea neistovită a sonorităţilor inconfundabile, specifice stilului unic al lui Tudor Gheorghe,  spectacolul este greu de caracterizat şi de încadrat în tipare fixe, probabil acesta fiind şi unul dintre motivele succesului fulminant.

 „Stai şi te întrebi (scria N. Barbu), după un asemenea spectacol – E teatru? E recital folcloric sau de poezie cultă? Da, este din toate câte ceva, şi mai mult, toate acestea toate la un loc. Tudor Gheorghe e un artist care, deocamdată, nu încape într-o definiţie”.